Aici veţi găsi materiale ajutătoare pentru profesorii de istorie, în special pentru cei din învăţământul preuniversitar. Postarea acestor materiale are scopul de a vă ţine la curent cu cele mai bune şi cele mai noi informaţii, atât de specialitate cât şi de metodică şi management. Pentru început venim în sprijinul lecţiilor având tematica: “Formarea statelor medievale româneşti” cu un material ce a fost prezentat de domnul profesor universitar Şerban Papacostea, membru corespondent al Academiei Române, la conferinţa organizată de Universitatea “Ovidus”, la 21 noiembrie 2008, la Constanţa, cu ocazia aniversării a 130 de ani de la revenirea Dobrogei la Patria Mamă. Ţinem să-i mulţumim pe această cale venerabilului profesor.

MAREA NEAGRĂ, DUNĂREA ŞI ÎNTEMEIEREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

                                                                                                                Prof. univ. dr. Şerban PAPACOSTEA                                                                     Membru corespondent al Academiei Române

         Într-unul dintre studiile sale de conceptualizare istorică, Nicolae Iorga a formulat teza permanenţelor istorice, a factorilor care condiţionează pe termen lung, dacă nu nelimitat, viaţa societăţilor omeneşti. Între aceste permanenţe un loc de frunte revine cadrului geografic, principalelor sale componente. În istoria românească principalele permanenţe modelatoare de istorie au fost lanţul Carpaţilor şi Marea Neagră cu braţul ei continental, Dunărea. În trecutul românesc aceşti doi factori geografici au influenţat fie separat fie împletit istoria românească. În vremurile de restrişte, de refugiu din faţa marilor furtuni ale istoriei, românii şi-au găsit adăpost în munţi - spaţiul care a asigurat continuitatea românească în ceea ce s-a numit mileniul tăcerii -, în conjuncturile mai prielnice organismele politice ocrotite de munţi, s-au extins spontan dar tenace spre Dunăre şi Marea Neagră, condiţie de seamă a dezvoltării formelor de stat şi a încadrării în sistemul relaţiilor internaţionale ca factor activ. Complementaritatea munte-mare oferă cheia înţelesului a unora dintre procesele majore ale istoriei româneşti.

         Constituirea statelor medievale româneşti - baza evoluţiei spre statul-naţiune în epoca modernă - e esenţial legată de regăsirea legăturii cu marea, de „coborârea” puterilor politice constituite la adăpostul muntelui spre Dunăre şi Marea Neagră, de „regăsirea” legăturii cu marea în secolele XIII-XIV. Ieşirea românilor din anonimatul istoric, „întemeierea” Ţării Româneşti şi a Moldovei sunt produsul direct al acestei simbioze istorice între munte şi mare, a deschiderii marilor drumuri internaţionale şi intercontinentale prin teritoriul lor, „de la munte la marea cea mare” în formularea unui document domnesc din Moldova începuturilor ei statale. „Drumul a creat statul” a sintetizat Nicolae Iorga într-un moment de euforie această realitate consubstanţială istoriei româneşti în secolul XIV; realitate incontestabilă chiar dacă exclusivist formulată. E însă incontestabil că dezvoltarea unor însemnate căi de comunicaţie terestre între Marea Neagră şi Europa Centrală prin teritoriul celor două state, care au ştiut să-şi impună şi să-şi apere acest interes fundamental, le-a mijlocit accesul la schimbul de mărfuri la scară internaţională şi, odată cu aceasta, la schimbul de valori de civilizaţie, le-a asigurat surse de venit considerabile şi posibilitate sporită de afirmare în raporturile internaţionale.

        Comerţul bazinului pontic a cunoscut, în linii generale, două formule de organizare, în funcţie de regimul Strâmtorilor: mare imperială, supusă a puterii care controla în chip absolut circulaţia prin Bosfor - a fost cazul în vremea imperiului elenistic, al imperiului roman, al celui bizantin şi al celui otoman, care toate au ştiut să subordoneze vastele resursele economice ale Mării Negre şi ale ţinuturilor riverane obiectivelor lor politice şi militare, de unde tendinţele lor exclusiviste, în general refractare penetraţiei altor puteri în bazinul pontic; mare deschisă, atunci când puterile maritime, mediteraneene, au ştiut să forţeze Strâmtorile, impunând imperiilor care dominau la Constantinopol să lase liberă trecerea dintr-o mare în cealaltă - a fost cazul sfertului de mileniu între 1204-1453, când thalasocraţiile mediteraneene, Veneţia şi Genova, au înlăturat lacătul instalat la Bosfor de secole de Imperiul Bizantin, şi apoi al epocii moderne, sfârşitul secolului XlX-începutul secolului XX, când Franţa şi Anglia, de o parte, Rusia de alta, au impus Porţii Otomane să înlăture obstrucţiile din calea circulaţiei dintre Mediterana şi Marea Neagră.

         Geneza statelor române s-a realizat în răstimpul hegemoniei comerciale a Veneţiei, apoi a Genovei, în Marea Neagră. În 1204, Cruciata a patra a pus capăt rigurosului monopol bizantin la Strâmtori, deschizând epoca celui mai de seamă rol de istorie universală al Mării Negre, echivalent sau chiar, probabil, superior celui realizat de colonizarea greacă. Veneţienii şi, după ei, genovezii s-au instalat treptat în toate aşezările principale ale ţărmului pontic, au explorat şi exploatat resursele regiunii, au stabilit linii de comunicaţie navală şi de comerţ cu lumea mediteraneană. Mai mult încă, din a doua jumătate a secolului XIII, după constituirea imensului Imperiu Mongol, care a luat în stăpânire o mare parte a Asiei şi a Europei Răsăritene, negustorii italieni, cei genovezi în primul rând, care se substituiseră la Constantinopol veneţienilor, odată cu restauraţia bizantină din 1261, au început să exploreze în scopuri comerciale continentul asiatic. După câteva decenii, genovezii au reuşit să stabilească linii de comunicaţie continui, din Crimeea, unde au întemeiat marele centru comercial de la Caffa, până în Asia Centrală şi în China. De pe ţărmul sudic al Mării Negre, de la Trapezunt, ei au desfăşurat o activitate similară de penetraţie şi exploatare a marilor resurse de produse orientale din Mesopotamia, Iran, Golful Persic, India. O vastă reţea de legături comerciale a fost astfel stabilită între Mediterana şi interiorul continentului asiatic prin Marea Neagră, situaţie sintetizată de istoricul român Gheorghe I. Brătianu printr-o formulă fericită care s-a impus, anume „Marea Neagră, placă turnantă a comerţului internaţional”. Din „buzunar al Mediteranei”, cum a definit istoricul francez Fernand Braudel Marea Neagră, aceasta a devenit principalul loc de întâlnire al marilor drumuri maritime şi terestre ale vremii, cu consecinţe excepţionale în perspetivă imediată şi în „durata lungă” a istoriei.

        Genovezii, care din a doua jumătate a secolului XIII s-au instalat în principalele centre comerciale ale Mării Negre, fireşte, nu puteau ocoli Gurile Dunării, cunoscute din timpuri străvechi pentru intensitatea comerţului internaţional desfăşurat în regiune.

        Vechea cronică rusă Povest Vremmenîh Let îi atribuie cneazului rus Sviatoslav, venit cu drujina sa la Dunăre pentru a-i combate pe bulgari, următoarea caracterizare a acestei regiuni unde ar fi dorit să se instaleze definitiv: „aş vrea să stau la Dunăre, la Pereiaslaveţ, acolo este centrul ţării mele. Acolo se adună toate bogăţiile, din Grecia aur, mătăsuri, vin şi diferite fructe, din Bosnia şi Ungaria argint şi cai; din Rusia blănuri şi ceară, miere şi sclavi”. Imperiul Bizantin restaurat la Constantinopol a revenit şi la Dunărea de Jos în înţelegere cu Imperiul Mongol cu centrul la Sărai, Hoarda de Aur; în virtutea acestui acord, Bizanţul a controlat importantele centre comerciale şi strategice de la Licostomo, Chilia şi Vicina. Importanţa celei din urmă aşezări, Vicina, se constată din faptul că era sediul unei Mitropolii în dependenţa Patriarhiei din Constantinopol şi că în localitate se desfăşura o intensă activitate comercială. Un registru genovez descoperit şi comentat de Gheorghe I. Brătianu revela intensitatea activităţii comerciale la Vicina, situată de unul dintre aceste documente „in Imperium Romaniae”, adică în Imperiul Bizantin. La sfârşitul secolului XIII, exploatarea maximală a comerţului pontic în special, a asigurat potrivit unui izvor bizantin venituri uriaşe Genovei, care a surclasat ca thalasocraţie Veneţia. Tendinţa Genovei de a înlătura concurenţa celorlalte puteri comerciale din bazinul pontic - Veneţia şi Bizanţul în primul rând - a declanşat câteva mari războaie numite „ale Strâmtorilor”. În cursul celui de Al Doilea Război al Strâmtorilor (1350-1355) sau în anii imediat următori, Genova a smuls bizantinilor Licostomo - insula şi cetăţuia care străjuia Gurile Dunării - şi Chilia, unde se desfăşurau cu preponderenţă activităţile comerciale. În 1358-1359 cel mai târziu, când le refuzau veneţienilor dreptul de a achiziţiona grâne la complexul Licostomo-Chilia fără învoirea lor, genovezii dictau regimul comerţului la Gurile Dunării, situaţie care s-a menţinut timp de o jumătate de secol. În cadrul situaţiei geo-politice modificate, instaurarea controlului genovez asupra punctului care domina legătura dintre mare şi braţul navigabil al fluviului, s-a manifestat categoric şi politica dunăreană şi pontică a Ţării Româneşti.

       Expansiunea spre răsărit a Ţării Româneşti s-a realizat în anii 1344-1345 în lupta cu Hoarda de Aur, desfăşurată în cooperare cu Regatul Ungar sub Ludovic I, întemeietorul celei de a doua dinastii, cea a regilor din casa de Anjou (angevină). Angajat într-o luptă acerbă cu Veneţia pentru Dalmaţia şi pentru posibilitatea de a participa la comerţul internaţional desfăşurat în regiune, activitate cvasi-monopolizată de Republica Lagunelor, regele Ludovic a stabilit relaţii de colaborare, de alianţă, cu principalul antagonist maritim al Veneţiei, Genova. Instalarea genovezilor ca dominatori la Gurile Dunării s-a aflat la originea unui vast proiect de colaborare comercială ungaro-genoveză în Marea Neagră, ca dealtminteri şi în Adriatica, cu ţelul de a pune capăt funcţiei tradiţionale a Veneţiei de principal mijlocitor comercial între Asia şi Europa. În Marea Neagră acest proiect viza deschiderea sau mai degrabă dezvoltarea optimă a unui drum comercial între Chilia-Licostomo şi Braşov, sursă de aprovizionare cu produse orientale a unei părţi a Regatului Ungar şi mijloc de schimb între acestea şi ţesăturile provenite din Europa Centrală şi din cea Apuseană. În acest scop, regele Ludovic I a acordat braşovenilor în 1358 un larg privilegiu comercial în virtutea căruia negustorii lor puteau circula liber cu mărfurile lor de-a lungul unui coridor situat între râurile Ialomiţa şi Siret. Actul unilateral al regelui Ungariei, care crea o zonă teritorială sustrasă autorităţii Ţării Româneşti, încălca grav interesele acesteia, care se vedea astfel exclusă de la beneficiile comerţului pontic. Reacţia domniei ţării, în persoana voievodului ei, Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab, acelaşi care cu optsprezece ani în urmă încheiase alianţa cu Ludovic I în cadrul suzeranităţii-vasalităţii, nu a întârziat: în anul următor, 1359, proclamându-se domn cu concursul Bizanţului, al Patriarhiei din Constantinopol, care a aprobat transferul mitropolitului Iachint de la Vicina în Ţara Românească - de fapt crearea pe această cale a Mitropoliei Ţării Româneşti, sursă de legitimare locală a puterii marelui-voievod devenit domn de sine-stătător -, Nicolae Alexandru a rupt legătura de dependenţă cu Regatul Ungar. Astfel a interpretat regele Ungariei acţiunea din 1359 a lui Nicolae Alexandru, acuzat că a asumat un titlu fictiv conferindu-şi singur calitatea de conducător de-sine-stătător, când în realitate puterea sa nu era, potrivit lui Ludovic, decât o delegaţie din partea sa, „stăpânul natural” al voievodului român. Cauza profundă a conflictului e dezvăluită, zece ani mai târziu, de un alt act care a statuat regimul comercial al braşovenilor în şi prin Ţara Românească. De data aceasta, privilegiul comercial acordat braşovenilor a fost emis de domnul Ţării Româneşti, acum Vladislav-Vlaicu, fiul lui Nicolae Alexandru, pe un drum fixat de el, de la Braşov la Brăila, prin teritoriul ţării, pe la Rucăr şi Câmpulung, cu regim vamal care, deşi privilegiat, asigura domniei o parte considerabilă din exploatarea vamală a comerţului ponto-danubian. Statul creat între secolele XIII şi XIV la poalele şi sub protecţia munţilor Carpaţi, apărat în forma sa iniţială de Basarab întemeietorul, care l-a salvat în 1330 de la anihilarea programată de Carol Robert, fondatorul dinastiei angevine a Ungariei, a făcut joncţiunea cu Dunărea de Jos şi cu Marea Neagră în zilele fiului acestuia, Nicolae Alexandru. Complementaritatea dintre munte - zonă de conservare - Dunăre şi mare, spaţiu de integrare în marile circuite comerciale ale vremii şi ale conflictelor de interese pe care le-a generat - s-a manifestat din plin în politica Ţării Româneşti în actul din 1359 al lui Nicolae Alexandru, adevărată proclamaţie de independenţă a domniei şi a ţării, şi cel din 1368 al lui Vladislav-Vlaicu, care a realizat şi oficializat dreptul ţării de a participa la beneficiile comerţului danubiano-pontic. De acum înainte, cât timp Marea Neagră a rămas o mare liberă, cu funcţia de loc de întâlnire a marilor drumuri comerciale dintre Asia, Mediterana şi Europa Centrală, până la transformarea ei în lac turcesc în a doua jumătate a secolului XV, regimul comerţului Braşovului, implicit al Regatului Ungar la Marea Neagră, a fost statuat esenţial de actul emis de Vladislav-Vlaicu în 1368, cu variaţiile impuse de condiţiile schimbătoare ale relaţiilor comerciale şi ale realităţilor politice generale. Privilegiul reînnoit braşovenilor de domnii ţării, la fiecare schimbare de domnie, a devenit un element esenţial al complexului de relaţii dintre Regatul Ungar şi Ţara Românească. Marea Neagră şi-a spus hotărâtor cuvântul în definirea poziţiei internaţionale a ţării în prima etapă a dezvoltării ei.

        Mai târziu constituită pe harta politică a Europei, la poalele Carpaţilor Răsăriteni şi sub protecţia lor, Moldova a reuşit să se emancipeze la rândul ei de sub dominaţia Regatului Ungar, care sub Ludovic de Anjou s-a străduit, cu succese şi insuccese alternative, să domine întreaga arie est-carpatică. Înfăptuitorul trecerii ţării de la stricta dependenţă vasalică faţă de Ungaria la cel de stat de-sine-stătător, a fost maramureşeanul Bogdan I. Sub succesorii imediaţi ai acestuia, Moldova a manifestat la rândul ei tendinţa de expansiune spre Marea Neagră, tendinţă sprijinită de vecinul din miazănoapte, Regatul Polon care, în urma unirii cu Lituania, a constituit cea mai puternică grupare de forţe din Europa Răsăriteană. Hotărâtă, la rândul ei, să se impună ca factor al schimburilor comerciale internaţionale între Marea Neagră şi Europa Centrală, Polonia a susţinut expansiunea Moldovei spre bazinul pontic şi rezistenţa ţării faţă de expansionismul Ungariei. Legătura între Polonia şi Marea Neagră s-a realizat printr-un drum comercial destinat unei mari dezvoltări, drum care unea oraşul Lwow (Lemberg) cu Cetatea Albă (Bielgorod, Maurocastrum, Moncastro), unde încă de la sfârşitul secolului XIII e atestată prezenţa genovezilor. Din vremea lui Roman I, dacă nu mai probabil încă, din cea a predecesorului său, Petru I, Moldova şi-a extins dominaţia până la mare, fapt înscris în titulatura domniei care îşi definea geografic stăpânirea „de la munţi la marea cea mare”. Şi în cazul Moldovei ca şi în cel al Ţării Româneşti, desăvârşirea statală s-a realizat în urma contopirii voievodatului originar alcătuit la poalele munţilor - viitoarea Ţară de Sus - cu teritoriile din sudul acesteia, situate între Carpaţi, Dunăre şi mare - viitoarea Ţară de Jos. Marele drum comercial prin care se stabilea legătura între mare şi Polonia trecea prin Moldova, care devenea paznicul şi beneficiarul exploatării uneia dintre marile artere ale legăturii comerciale dintre Marea Neagră şi Europa Centrală. Această funcţie a devenit factor constitutiv al legăturii politice moldo-polone şi a fost instituţionalizată prin mijlocirea privilegiilor acordate de domnii Moldovei negustorilor din Lwow (lioveni). Două mari drumuri ale comerţului internaţional, unul care mijlocea legătura Regatului Ungar, celălalt a Poloniei, cu Marea Neagră, ambele cu regim statuat în acord cu cele două state româneşti de curând întemeiate, au prilejuit afirmarea acestora pe plan internaţional ca factori de sine stătători. Expresie a acestui statut au fost privilegiile comerciale acordate unilateral de domnii celor două ţări centrelor de legătură principale din regatele ungar şi polon - Braşov şi Lwow. Rolul Mării Negre şi al Dunării maritime în geneza statală a celor două state e înscris cu evidenţă în actele cu caracter internaţional care au statuat regimul drumurilor dintre bazinul pontic şi Ungaria, respectiv Polonia.

       Însemnătatea comerţului pontic a făcut din legătura celor două regate catolice cu Marea Neagră şi, implicit, cu Ţara Românească şi Moldova, una dintre trăsăturile constitutive ale sistemului de relaţii internaţionale în Europa Central-Răsăriteană cât timp bazinul pontic şi-a păstrat funcţia majoră dobândită în comerţul internaţional după înlăturarea barierei bizantine de la Strâmtori în 1204. Statutul comercial al Chiliei şi Cetăţii Albe a devenit obiect prioritar al negocierilor dintre şi al tratatelor încheiate între Ungaria şi Ţara Românească, respectiv Polonia şi Moldova, puterile continentale central-europene interesate în comerţul cu Marea Neagră.

       La o dată nesigură, la începutul secolului XV, între 1404 şi 1411, Moldova lui Alexandru cel Bun, desigur cu îndemn şi sprijin polon, a smuls complexul Licostomo-Chilia de la genovezi, stânjenind grav interesele comerciale majore ale Ungariei la Gurile Dunării. Acţiunea polono-moldoveană s-a înscris într-un context mai larg de interese comerciale şi politice majore în Mediterana Răsăriteană, Marea Mediterană şi Marea Neagră. Ungaria regelui Sigismund de Luxemburg, succesorul lui Ludovic de Anjou, se afla în multiple conflicte de interese cu Uniunea Polono-Lituaniană. Preluarea controlului la Dunărea de Jos de către Moldova a fost o lovitură grea administrată Ungariei, care se vedea astfel lipsită de a doua legătură comercial-maritimă, după pierderea Dalmaţiei, anume legătura cu Marea Neagră. Gurile Dunării treceau acum de sub controlul puterilor maritime sub cel al puterilor continentale; principalii cărăuşi ai mărfurilor pe apele Pontului Euxin continuau însă să rămână genovezii, care deţineau restul poziţiilor cheie din regiune.

       Transferul de putere petrecut la Chilia-Licostomo a deschis un nou capitol în raporturile internaţionale ale Europei Central-Răsăritene în funcţie de evoluţiile de la Marea Neagră şi Gurile Dunării. Puncte de fixaţie importante ale conflictelor dintre cele patru puteri continentale care îşi disputau controlul asupra lor, Chilia-Licostomo şi Cetatea Albă - îndeosebi cea dintâi - au constituit obiectul loviturilor şi al contraloviturilor în cursul înfruntărilor militare şi nu mai puţin obiect de aprige negocieri în cursul tratativelor de pace. Scurt timp după pierderea Chiliei, în contextul unui vast conflict care opunea Ungaria Veneţiei, din nou stăpână pe ţărmul dalmat din 1409 şi, în perspectivă iminentă şi Uniunii Polono-Lituaniene, regele Sigismund de Luxemburg îl avertiza pe Vladislav Jagiello, regele polon, asupra conflictului militar inevitabil între cele două regate catolice în cazul în care, în negocierile în curs, nu avea să fie rezolvată, conform intereselor regatului său, problema Chiliei. Chilia, îi comunica regele Ungariei colegului său regal din Polonia, „va fi scânteia care va provoca războiul” („scintilla guerram paritura”). Formula ilustrează sintetic importanţa excepţională a aşezării care controla legătura dintre Marea Neagră şi Dunăre şi a marelui drum comercial de însemnătate europeană care străbătea Ţara Românească. Tensiunea acută dată la iveală de acest document permite în acelaşi timp şi înţelegerea corectă a conflictelor acerbe care au urmat pentru controlul acestei poziţii cheie, precum şi locul ei în evoluţia raporturilor internaţionale în Europa Centrală şi Sud-estică.

       Conflictul major de interese dintre cele două tabere a fost provizoriu rezolvat în cursul negocierilor de pace desfăşurate la Lublau în primăvara anului 1412. Tratatul încheiat la 15 martie 1412 a impus domnului Moldovei să se înregimenteze în frontul antiotoman alături de regele Ungariei, ori de câte ori acesta avea să intre în campanie. În caz de nesupunere din partea conducătorului Moldovei, ţara urma să fie împărţită între cele două regate catolice de-a lungul unei linii care lăsa Chilia Ungariei şi Cetatea Albă Poloniei. Şi, din nou, Marea Neagră şi Gurile Dunării şi-au spus cuvântul în definirea cadrului internaţional al celor două state româneşti.

       Întemeiat pe clauza privitoare la Chilia din tratatul încheiat la Lublau, Sigismund de Luxemburg a conceput planuri vaste de a reanima marea arteră comercială care legase în trecut Chilia cu Caffa şi cu China, „prout in antiquis diebus fuisse dicitur”. Revitalizarea acestei legături ar fi asigurat aprovizionarea Europei Centrale cu produse orientale şi ar fi lipsit Veneţia de una dintre funcţiile importante ale comerţului ei internaţional, ţel urmărit perseverent de regele Ungariei. Pentru a-şi pune în aplicare planul, Sigismund a instalat la Dunărea de Jos un detaşament al Ordinului Teuton, anihilat însă în 1420 de un puternic val ofensiv otoman.

       Acordul de la Lublau a fost în repetate rânduri încălcat şi renegociat în funcţie de raportul de forţe schimbător şi de imperativele intereselor comerciale. Ţara Românească, sprijinită de Ungaria, nu a încetat să revendice şi uneori să-şi impună controlul asupra aşezării care domina Gurile Dunării, Licostomo-Chilia.

       Intensitatea pulsaţiilor comerciale pe ruta care slujea interesele Ungariei se constată din reclamaţia ungară împotriva domnului Moldovei, Alexandru cel Bun, care obstrucţionase printr-un sistem de baraje la intrarea din mare pe Dunăre trecerea unui convoide douăsprezece vase, care se pregăteau să navigheze în amonte pe fluviu. Mărfurile orientale erau aşadar vehiculate în interiorul continentului nu pe vase izolate ci în convoaie. Convergent cu această informaţie este un proiect polono-boem întocmit în 1438, scurt timp după moartea lui Sigismund de Luxemburg, de a devia ruta Chilia-Europa Centrală de la Ungaria spre Polonia şi Boemia şi de a înlătura pe această cale pe negustorii germani din comerţul oriental ponto-danubian. Din nou se constată însemnătatea internaţională a drumului care străbătea teritoriul Ţării Româneşti, interesele majore legate de funcţionarea lui şi implicit rosturile lui în raporturile externe ale ţării.

       Uniunea personală polono-ungară realizată în 1440 în persoana lui Vladislav Jagiello, rege al Poloniei, ales şi rege al Ungariei, în scopul relansării cruciatei anti-otomane, a pus capăt, însă numai pentru scurt timp, litigiului pentru Chilia. Dar, după ce speranţa de a-i izgoni pe turci din Europa a fost spulberată la Varna în 1444, unde pe câmpul de luptă a rămas şi regele polono-ungar, concurenţa a izbucnit din nou. În 1448, pentru a asigura Ungariei libera folosire a Gurilor Dunării, Iancu de Hunedoara, continuator fidel al politicii lui Sigismund de Luxemburg, a instalat la Chilia o garnizoană ungară, garanţie a intereselor comerciale ale regatului. În sens invers, Polonia a impus pretendenţilor la domnia Moldovei şi domnilor instalaţi în scaunul domniei, angajamentul de a recupera teritoriile înstrăinate în trecut, referire incontestabilă la Chilia. Clauza recuperării avea să fie adusă la împlinire de Ştefan cel Mare. După o primă încercare, nereuşită, de recuperare a Chiliei în 1462, desfăşurată în contextul favorabil al campaniei sultanului Mehmed Dimpotrivă lui Vlad Ţepeş, Ştefan a revenit la atac în 1465, când a smuls garnizoanei ungare aşezarea. Succes incontestabil, care i-a asigurat lui Ştefan un rol de seamă în problemele pontice în anii următori, dar succes zădărnicit în cele din urmă de cursul contrar al istoriei, care a acordat hegemonia Mării Negre din nou unei thalasocraţii, cea otomană, căreia cucerirea Constantinopolului în 1453 i-a deschis calea spre refacerea unităţii bazinului pontic pe linia tradiţională a imperiilor dominatoare la Strâmtori.

       În 1453, noua putere imperială instalată la Strâmtori, cea a dinsatiei turco-otomane, a relansat politica de integrare a Mării Negre în sistemul propriu de dominaţie şi de subordonare a resurselor ei economice intereselor imperiului euro-asiatic, constituit în decurs de un secol. Una după alta, timp de trei decenii, poziţiile cele mai importante ale ţărmurilor Mării Negre au fost încorporate noului imperiu. Cele din urmă au fost cucerite Chila şi Cetatea Albă în 1484, sub sultanul Baiazid II. Legătura directă cu marea, care a prilejuit afirmarea autonomă pe plan internaţional a celor două state româneşti constituite în secolul XIV în măsură însemnată în funcţie de acest obiectiv şi în cursul împlinirii lui, a încetat în anul fatidic 1484.

       În rezumat: atracţia Mării Negre, devenită din a doua jumătate a secolului XIII principalul loc de întâlnire între comerţul mediteranean şi cel asiatic s-a exercitat puternic asupra voievodatelor constituite de-a lungul timpului la sud şi răsărit de Carpaţi, voievodate care au devenit state de sine stătătoare în efortul de a-şi extinde teritoriul până la Dunărea Maritimă şi la zona confluenţei ei cu bazinul pontic. In lupta şi prin negocieri cu puternice regate catolice care doreau să controleze direct drumurile care le străbăteau teritoriul, Ţara Românească şi Moldova şi-au apărat prerogativele şi au negociat regimul comerţului internaţional ca factori activi ai raporturilor internaţionale, subiecţi nu obiect al acestora. În procesul acestei afirmări marii voivozi au devenit domni, conducători ai teritoriilor şi supuşilor lor.

 

Anunţuri curente