|
S-au împlinit de curând 50 de ani de la constituirea Societăţii de Ştiinţe Istorice, prilej de aducere aminte, de cugetare şi de noi speranţe pentru profesori, cercetători şi pentru toţi cei ce iubesc muza Clio. În toţi aceşti ani, condusă de personalităţi deosebite, adunând laolaltă istorici de valoare, beneficiind de aportul a numeroşi oameni de suflet, iniţiativă şi înaltă conştiinţă profesională, asociaţia noastră a mers pe drumul urmat de societatea românească în ansamblul ei şi este firesc ca, la această aniversare, să-i consemnăm meritele şi să nu-i trecem cu vederea limitele. Cunoscând îngrădirile şi încorsetarea la care a fost supusă în anii totalitarismului, avem obligaţia să pornim totuşi de la ceea ce timpul a validat în activitatea Societăţii noastre şi să căutăm, toţi cei prezenţi la conferinţă, să contribuim la impulsionarea şi revigorarea ei, Să ne întoarcem acum, în urmă cu 50 de ani, spre a face un scurt istoric al Societăţii de Ştiinţe Istorice.
La începutul lunii iunie 1949 un grup de istorici şi filologi — în frunte cu P. Constantinescu-laşi, lorgu Iordan, Al. Graur, David Prodan, Andrei Oţetea, V. Maciu, I. Coteanu, Virgil Arbore, ş.a. — s-a întrunit la sediul Institutului de Istorie al Academiei (azi Institutul de Istorie „N. lorga”) şi a discutat necesitatea şi oportunitatea înfiinţării unei asociaţii ştiinţifice, asumându-şi totodată sarcina de a redacta statutul provizoriu de funcţionare a acesteia. Grupul de iniţiativă a convocat în ziua de 9 iunie 1949, tot la Institutul de Istorie, o adunare la care au luat parte peste 100 de profesori de istorie şi limbă română din învăţământul superior, mediu şi elementar, precum şi câţiva studenţi, între care se găsea si cel care vă vorbeşte astăzi. Participanţii au dezbătut problema constituirii asociaţiei ştiinţifice, sarcinile acesteia şi proiectul de statut prezentat de grupul de iniţiativă. Adunarea a aprobat înfiinţarea asociaţiei sub denumirea de „Societatea de Ştiinţe Istorice, Filologice şi Folclor” precum şi Statutul provizoriu. Totodată, această adunare — denumită prima Adunare generală — a ales un consiliu de conducere al Societăţii (format din 27 membri) care şi-a desemnat — din rândurile sale — şi primul birou (format din 13 membri), ca organ executiv. Preşedinte al biroului — implicit al Societăţii — a fost ales acad. Petre Constantinescu-laşi, vicepreşedinţi: prof. Al. Graur, conf. univ. Eliza Campus şi învăţătorul loan Mircea, iar ca secretar general conf. univ. Vasile Maciu. Tot atunci s-a propus şi aprobat de către adunare ca revista „Cum vorbim” — care începuse să apară din aprilie 1949 — să devină un organ al Societăţii (secţia filologie), iar secţia de istorie „să editeze o revistă proprie”. Procesul verbal al şedinţei primei Adunări generale, din 9 iunie 1949, a devenit Actul constitutiv al Societăţii. în afară de membrii biroului, procesul verbal este semnat şi de mulţi alţi profesori, membri fondatori al Societăţii: A. Oţetea, lorgu Iordan, Al. Rosetti, Aurel Sacerdoţeanu, M. Cruceanu, I. Coteanu, Barbu Cîmpina, I. lonaşcu, Emil Boldan, Paul Cernovodeanu, C. Şerban, Georgeta Mitru, Alois Grigorovici, Arbore Virgil, Al. Bistriţeanu, G. Tohăneanu, ş.a. Acest act constitutiv2 a fost reactualizat la 24 septembrie 1949, când a fost autentificat la Tribunalul Ilfov. La 5 noiembrie 1949 acelaşi tribunal, aprobând Actul constitutiv şi Statutul, a acordat personalitate juridică Societăţii de Ştiinţe Istorice, Filologice şi Folclor din R.P.R.3 Între timp, încă din luna iulie 1949, Statutul provizoriu al Societăţii fusese publicat4 spre a fi cunoscut de profesorii de istorie şi filologie de pe întreg cuprinsul ţării şi — pe baza lui — se trecuse chiar la înfiinţarea filialelor judeţene. Statutul definea scopul, sarcinile şi structura Societăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle membrilor săi. Scopul Societăţii — menţionat în articolul 2 al Statutului — era să ridice nivelul de cunoştinţe al membrilor săi prin cercetarea ştiinţifică a problemelor teoretice şi practice de istorie şi filologie.
Statutul prevedea că Societatea: a) ţine şedinţe periodice de lucru cu referate şi comunicări, organizează conferinţe, editează reviste şi lucrări de specialitate; b) îndrumă şi sprijină activitatea ştiinţifică colectivă sau individuală a membrilor săi; c) colaborează cu institutele şi celelalte societăţi ştiinţifice din ţară. Articolul 7 preciza că „membrii Societăţii pot fi: istoricii, filologii şi folcloriştii din învăţământul superior, mediu şi elementar, din institutele de cercetări ştiinţifice, studenţii facultăţilor de istorie şi filologie”, de asemenea, „persoanele a căror activitate profesională este în legătură cu ştiinţele istorice, filologice şi folclorul, precum şi oricine se preocupă de problemele acestor ştiinţe”.5 Acest prim Statut a suferit modificări la propunerea adunărilor generale din 1953, 1960, 1964, 1968, 1991 şi 1995 spre a corespunde reorganizărilor administrative ale ţării, precum şi pentru a se formula mai precis scopul, structura şi sarcinile Societăţii, insistându-se asupra stimulării cercetării ştiinţifice în domeniul istoriei patriei şi asupra îmbunătăţirii activităţii metodico-didactice a profesorilor. De altfel, unele modificări au fost determinate de schimbarea numelui şi a structurii organizatorice a Societăţii. Se ştie că, pe parcursul celor 50 de ani de existenţă, Societatea a suferit modificări în nomenclatura şi structura organizatorică, impuse de condiţiile de dezvoltare a activităţii sale, care a înregistrat permanente progrese. Pe baza hotărârilor Adunării generale din 13 decembrie 1953, denumirea Societăţii a fost schimbată în Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din R.P.R. Motivele care au determinat schimbarea numelui s-au bazat pe considerente de ordin gramatical şi stilistic, în special pe faptul că noţiunea de folclor, ca sferă, se include în cea de filologie.6
Dacă în primii ani Societatea activase cu trei secţii — istorie, filologie, folclor — din decembrie 1953 activitatea ei a fost restrânsă în cadrul secţiilor de istorie şi filologie, folclorul literar fiind inclus în sfera largă a filologiei. La sfârşitul anului 1957 s-a creat, pe lângă Consiliul de conducere, şi Secţia de studii orientale. Această nouă secţie a Societăţii nu avea însă ramificaţii la filiale. În 1964 s-a creat secţia de metodică a Societăţii. Dar, indiferent de secţiile înfiinţate de Societate, majoritatea filialelor din ţară şi-au desfăşurat activitatea, de la început, în cadrul celor două ramuri principale, istorie şi filologie.
Procesul de transformări care au avut loc în activitatea Societăţii au culminat cu scindarea ei, în februarie 1968, când s-a convenit ca atât istoricii cât şi filologii să-şi reorganizeze societăţi distincte, profilate pe specificul specialităţii lor. Noi ne vom ocupa de activitatea secţiei de istorie a Societăţii până la 1968, iar apoi a Societăţii de Ştiinţe Istorice, reorganizate.
Tot pe plan organizatoric, e de precizat că, începând din vara anului 1949 au fost înfiinţate şi primele filiale ale Societăţii. Filiala Bucureşti s-a înfiinţat la 5 iulie 1949. Filiala Cluj s-a înfiinţat la 6 iulie 1949, cele din: laşi — 24 iulie 1949, Braşov 30 august 1949, Constanţa 10 septembrie 1949, Craiova 27 octombrie 1949, Galaţi 30 octombrie 1949. În 1950 s-au înfiinţat filiale la: Botoşani, Timişoara, Sibiu, Ploieşti, Bacău, Oradea, Arad, Buzău, Piteşti, Târgovişte, Lugoj şi Brăila; în 1951 la Alba lulia şi Tg. Mureş; în 1953 la Baia Mare; în 1954 la Suceava şi Focşani; în 1956 la Deva; în 1957 la Tr. Severin.7 În primii ani au mai fost înfiinţate filiale la: Bârlad, Piatra Neamţ şi Giurgiu, dar, din cauza activităţii reduse, acestea au fost transformate, temporar, în subfiliale. În ultimul deceniu însă, filialele Bârlad şi Giurgiu — revigorate de preşedinţii lor Oltea Grămăticu şi respectiv Ştefan Păun — au desfă-şurat o activitate remarcabilă. Filialele — ca de altfel şi biroul de conducere al Societăţii8 — au activat în general prin cele două secţii: istorie şi filologie. În comitetele filialelor — pe lângă preşedinte, vicepreşedinte, secretar se alegea, de la început, şi câte un responsabil al secţiei de istorie şi unul al celei de filologie, dintre profesorii cei mai bine pregătiţi, care îndrumau munca în specialitatea respectivă. Şedinţele de referate şi comunicări ştiinţifice, ca şi dezbaterile diferitelor probleme de specialitate, se organizau numai pe secţii. Îndrumarea şi controlul muncii se făcea prin vizite periodice la filiale, efectuate de membri ai biroului Societăţii9, prin circulare si prin contactul direct cu comitetele de filială în cadrul adunărilor generale
Din anul 1956 Societatea este membră a Asociaţiei oamenilor de ştiinţă din România (A.O.S.) prin intermediul căreia este afiliată şi la Federaţia mondială a oamenilor de ştiinţă.
Adunări generale ale Societăţii — în afară de cea din 9 iunie 1949 — au avut loc: la 13 decembrie 1953, la 29 ianuarie 1956, la 8 decembrie 1957, la 6 mai 1960, la 5 ianuarie 1964, la 10 februarie 1968, la 20 aprilie 1991 şi 26 noiembrie 1995. Precizăm că din 1968 Adunarea generală a fost denumită - conform Statutului modificat - Conferinţă pe ţară (neaprobându-se titlul de Conferinţă Naţională). între cele două Adunări generale activitatea Societăţii trebuia asigurată de Consiliul de Conducere. Dar, din 1953 până în 1957, nu s-a putut convoca nici o şedinţă a acestui organ în intervalul dintre Adunările generale, deşi n-au lipsit iniţiativele biroului în acest sens. În realitate, Consiliul nu era organul de conducere ci — cu rare excepţii — o listă de personalităţi reprezentative care onorau Societatea mai mult cu numele decât cu participarea lor efectivă. De aceea, din 1968 acest Consiliu a fost alcătuit din reprezentanţii filialelor. De regulă, sarcinile consiliului erau îndeplinite de biroul Societăţii, iar în unele perioade de secretariatul biroului. Este de precizat că Adunarea generală din 6 mai 1960 a ales un nou consiliu de conducere al Societăţii format din 49 membri, iar din cadrul consiliului s-a ales noul birou având ca preşedinte pe acad. P. Constantinescu-laşi, vicepreşedinţi pe acad. C. Daicovici, A. Oţetea, prof. V. Maciu, M. Guboglu şi Al. Bistriţeanu şi un secretariat format din Emil Boldan, N. Adăniloaie şi I. Dragomirescu — „organ operativ de lucru”. Întrucât acest birou — alcătuit din cei 9 membri menţionaţi — nu s-a putut întruni niciodată în plenul lui, în următorii patru ani, sarcinile biroului au fost îndeplinite numai de secretariatul acestuia.10 De menţionat este si faptul că la 11 mai 1956 şi la 14 noiembrie 1965 toţi membrii biroului au fost convocaţi la Ministerul învăţământului unde, în şedinţa de colegiu, s-a analizat şi s-a apreciat totodată activitatea Societăţii, ministru fiind Ilie Murgulescu.11
Societatea a participat în numeroase rânduri la discutarea programelor şi manualelor şcolare făcând propuneri judicioase pentru îmbunătăţirea lor. Toate observaţiile primite de la filiale au fost centralizate de conducerea Societăţii şi apoi trimise Ministerului învăţământului, care a adus călduroase mulţumiri biroului în două Adunări generale, pentru că: a ajutat la îmbunătăţirea manualelor.12 Ţinând seama de cerinţa formulată la Adunarea generală din mai 1960, de a organiza sesiuni ştiinţifice la nivel republican nu numai în Bucureşti, biroul Societăţii a hotărât ca viitoarele manifestări de acest fel să se desfăşoare, de regulă, în diferite alte oraşe ale ţării, spre a contribui, totodată, şi ia ridicarea prestigiului filialelor din localităţile respective. De asemenea, luând în considerare unele sugestii ale delegaţilor la menţionata Adunare generală, Societatea a practicat, cu bune rezultate, în anii următori o nouă formă de lucru cu filialele — aceea a organizării sesiunilor metodico-ştiinţifice interregionale la: Sibiu (1960), laşi (1961), Ploieşti (1961), Timişoara şi Oradea (1963), Bucureşti si Craiova (1964), Cluj (1966), Lugoj şi Ploieşti (1967). Aceste sesiuni au constituit tot atâtea prilejuri de a dezbate, cu participarea unui mare număr de filiale, diferite probleme ale muncii ştiinţifice, metodico-didactice şi organizatorice. Se întâlneau la sesiuni reprezentanţi ai filialelor şi ai conducerii Societăţii nu numai pentru dezbateri pe marginea comunicărilor metodico-ştiinţifice, ci şi pentru un schimb de experienţă, larg si concret, în toate problemele de muncă ale filialelor.13 La reuşita acestor sesiuni — la care participau, cu regularitate si reprezentanţi ai Ministerului învăţământului — o contribuţie meritorie aveau, de fiecare dată — inclusiv prin pregătirea unor comunicări şi referate locale — filialele gazdă. Sesiunile metodico-ştiinţifice interregionale şi republicane au avut un caracter complex, prin varietatea aspectelor şi a problemelor care i-au preocupat pe participanţi, un loc important acordându-se, de fiecare dată, perfecţionării procesului de învăţământ şi discutării programelor şi manualelor şcolare.
În vederea stimulării muncii de cercetare, biroul Societăţii a inţiat, începând cu anul 1964, un concurs de lucrări ştiinţifice pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar, membri ai filialelor, dotat cu premii în bani şi cu posibilitatea includerii, cu prioritate, a lucrărilor premiate în culegerile Societăţii. Interesul mare stârnit de organizarea acestui concurs a făcut ca el să devină o acţiune permanentă a Societăţii, având loc din doi în doi ani.14 Iar în semn de înaltă apreciere a muncii ştiinţifice si metodico-didactice, la cererea Ministerului Învăţământului, biroul Societăţii a recomandat un număr de 50 de membri ai filialelor, cu activitate deosebită, pentru a fi distinşi cu Ordinul Muncii si Medalia Muncii, ori cu titlul de „Profesor Emerit”.15
La 10 februarie 1968 — după prezentarea şi discutarea Dării de seamă pe anii 1964-1967 — Conferinţa naţională a Societăţii de Ştiinţe Istorice si Filologice a aprobat, cu unanimitate de voturi, scindarea aceşti societăţi şi constituirea a două societăţi separate: una de ştiinţe istorice şi cealaltă de ştiinţe filologice. Conferinţa din 10 februarie 1968, după lungi dezbateri, a aprobat noul Statut al Societăţii de Ştiinţe Istorice prezentat de N. Adăniloaie; În numele şi din însărcinarea vechiului birou. Acest nou Statut — după cum apreciaseră unii delegaţi — reprezenta rezultatul experienţei acumulate de Societate în cei aproape 20 de ani de existenţă16 şi aducea precizări importante în privinţa: scopului, sarcinilor, structurii organizatorice, organelor de conducere şi filialelor Societăţii. Spre deosebire de vechiul Statut, noul text conţinea o serie de completări şi prevederi menite să amplifice şi să impulsioneze activitatea profesorilor de istorie, membri ai Societăţii. Articolul 12 prevedea că Societatea îşi desfăşoară activitatea prin trei secţii: Secţia de istorie a României, Secţia de istorie universală şi Secţia de metodică. Preşedinte al Societăţii a fost reales P. Constantinescu-laşi, vicepreşedinţi prof. V. Maciu, A. lordănescu şi C. Velichi; secretar general I. Dragomirescu, vicepreşedinţi de secţie N. Adăniloaie, R. Manolescu şi Gh. Smarandache. Au mai fost aleşi ca membri ai biroului Şt. Pascu, Dan Berindei şi Lucia Georgian.17
Ca urmare a reorganizării adminsitrativ teritoriale a ţării, Societatea de ştiinţe istorice a înfiinţat, începând din septembrie 1968, filiale în toate centrele judeţene nou create: Alexandria, Miercurea Ciuc, Reşiţa, Râmnicu Vâlcea, SatuMare, Slatina, Slobozia, Tulcea, Vaslui şi Zalău.18 Pentru intensificarea muncii ştiinţifice şi metodico-didactice a profesorilor de istorie din toate judeţele ţârii, biroul Societăţii a repartizat fiecăruia dintre membri săi câte 3-4 filiale spre a le vizita periodic şi îndruma în permanenţă.19 Din păcate, după câţiva ani, datorită lipsei de fonduri, îndrumarea şi controlul filialelor s-a făcut din ce în ce mai rar, fapt ce a dus la o diminuare a activităţii lor.
Societatea de Ştiinţe Istorice a avut, după separarea de filologie, o perioadă de activitate intensă pe toate planurile. Din 1972 au început însă să apară unele dificultăţi de ordin organizatoric şi, mai ales, financiar-administrativ, care au avut repercusiuni şi asupra activităţii ştiinţifice şi metodico-didactice a Societăţii. Până în 1972, fondurile Societăţii proveneau din cotizaţii ale membrilor, din publicaţii şi subvenţii acordate anual de Ministerul Învăţământului. Anul 1972 reprezintă în viaţa Societăţii noastre o cenzura dramatică cu trecutul. Ministerul a refuzat să ne mai acorde subvenţii, recomandându-ne să găsim mijloace proprii de autofinanţare precum: majorarea cotizaţiei, rentabilizarea publicaţiilor ş.a. În mai 1976, Ministerul a venit cu o altă măsură, mai drastică, anunţându-ne că Societatea trebuia să funcţioneze numai pe bază obştească, fără personal retribuit. Atunci a trebuit să renunţăm şi la secretara tehnică.20
Dificultăţilor financiare, din aceşti ani, li s-au adăugat cele de ordin organizatoric. Statutar, biroul, consiliul de conducere şi comisia de cenzori aveau mandat de patru ani, şi, în februarie 1972 trebuiau să-şi depună acest mandat în faţa Conferinţei pe ţară, care urma să aleagă noile organe de conducere. Începând din 1972, pentru a rămâne în cadrul prevederilor statutare, biroul a hotărât de mai multe ori convocarea Conferinţei în vederea alegerii unui nou consiliu şi birou executiv. Astfel, biroul a încercat — pregătind şi materialele necesare — să ţină conferinţa: la 22 decembrie 1972, la 14 aprilie 1973, la 6 martie 1974, la 19 aprilie 1975 şi la 23 aprilie 1977.21 De fiecare dată, Ministerul, neprimind avizul organelor de partid, a refuzat să aprobe desfăşurarea Conferinţei sub diferite pretexte. Ba mai mult, în aprilie 1977 Ministerul s-a declarat iniţial de acord cu convocarea Conferinţei. Atunci s-au desfăşurat adunări la filiale, s-au ales delegaţi pentru Conferinţa naţională, s-au tipărit şi invitaţiile-program în care se preciza că lucrările se vor ţine la 23 aprilie între orele 8.30 -14, iar de la ora 16 va avea loc o sesiune ştiinţifica consacrata centenarului Independentei. Dar reprezentanţii Ministerului au venit să declare ca „din cauza unor defecţiuni de organizare” — ale lor nu ale Societăţii — lucrările Conferinţei trebuie amânate, urmând să se ţină numai sesiunea. Cerând explicaţii mi s-a spus că „vom fi avizaţi din vreme” când va trebui convocată Conferinţa. Şi, n-am fost avizaţi... până la doborârea regimului comunist!!! Refuzul factorilor de decizie de a aproba convocarea Conferinţei au descurajat pe membrii biroului. Îmbolnăvirea şi retragerea din activitate în 1977 a profesorilor V. Maciu şi I. Dragomirescu şi decesul preşedintelui au impus modificări în componenta biroului. Şt. Pascu a fost desemnat preşedinte, N. Adăniloaie vicepreşedinte si I. Şendrulescu, secretar general. Pe parcurs au mai fost cooptaţi în birou Ştefan Ştefănescu, I. Scurtu si Aron Petric.22 Oricum, în pofida greutăţilor întâmpinate, datorită zelului depus de unii membri ai biroului si mai ales a lui Aurel lordănescu şi I.Şendrulescu, activitatea Societăţii de Ştiinţe Istorice a mers înainte, chiar dacă drumul a fost sinuos, iar rândurile entuziaştilor s-au rărit.
După înlăturarea regimului totalitar, Societatea de Ştiinţe Istorice, nemaidepinzând de Ministerul învăţământului şi de politrucii comunişti, şi-a putut ţine conferinţele naţionale în libertate şi la termenele prevăzute în Statut. Astfel, în noile condiţii istorice, după 23 de ani vitregi, Societatea si-a putut convoca delegaţii filialelor la Bucureşti, la Conferinţa naţională ce s-a desfăşurat în ziua de 20 aprilie 1991, alegându-se noul consiliu şi biroul executiv de conducere. La această conferinţă, Societatea — eliberată de servituţile trecutului şi de încorsetările impuse de regimul ceauşist — a adoptat o serie de modificări, care au îmbunătăţit Statutul ei de funcţionare. Peste patru ani, conform Statutului, s-au desfăşurat la Ploieşti — şi prin strădania filialei locale — în ziua de 26 noiembrie 1995, lucrările următoarei conferinţe naţionale, care a inclus si comemorarea marelui istoric N. lorga. Componenţa biroului executiv, ales la această ultimă conferinţă naţională — care diferă foarte puţin de cea din 1991 — a fost următoarea: preşedinte N. Adăniloaie; primvicepreşedinte I. Scurtu; vicepreşedinţi: Dan Berindei, Gh. Smarandache si M. Manea: secretar general Bogdan Teodorescu; membri: Dinu Giurescu. St. Ştefânescu, I. Chiper, Stelian Brezeanu, Laura Căpiţă, Gh. Borovină, Al. Barnea, I. Ciuperca si V. Bârbulescu(ultimii trei fiind decanii facultăţilor de istorie din Bucureşti, laşi, Cluj
Este de menţionat că, în pofida condiţiunilor vitrege, Societatea a desfăşurat si după 1977 o serie de sesiuni ştiinţifice fie din iniţiativa biroului, fie a unor filiale. Unele din acestea au avut ca obiect metodologia cercetării, altele îmbunătăţirea activităţii didactice, programele si manualele şcolare, sau evenimente şi personalităţi istorice. De pildă, la 10 noiembrie 1979, Societatea a organizat la laşi, în colaborare cu Universitatea Al. I. Cuza, o amplă sesiune ştiinţifică cu tema Contribuţia marilor istorici din ţara noastră la dezvoltarea istoriografiei româneşti. De asemenea: revoluţia din 1821 a fost dezbătută în sesiunea de la Tg. Jiu din 1981, revoluţia din 1848 a fost dezbătută în 1988 la sesiunile de la Târgovişte, laşi si Turnu Măgurele, războiul de independenţă a constituit subiectul dezbaterilor de la Vaslui, Craiova şi Caracal. Marii Uniri de la 1918 i-au fost consacrate sesiuni la: Buzău, Călăraşi şi Mehedinţi în 1983 şi la: Arad, Roşiorii de Vede şi Lugoj în 1988. Filiala Bucureşti a Soceităţii a organizat în 1985 o sesiune ştiinţifică, amplă, consacrată lui CA. Rosetti, iar filiala Bârlad i-a consacrat în 1990 o sesiune lui Al. I. Cuza.
Un loc important în activitatea Societăţii, pe linia informării şi perfecţionării profesionale a profesorilor de istorie, I-a ocupat organizarea cursurilor de vară. Organizând pentru prima dată, în iulie 1968, un asemenea lectorat la Vălenii de Munte, Societatea de Ştiinţe Istorice a reînoit tradiţia cursurilor de vară ale Universităţii populare conduse de N. lorga. Eficienţa acestor cursuri, succesul de care s-au bucurat, au determinat biroul Societăţii să organizeze, an de an, şi în alte centre lectorate de vară: la Piatra Neamţ, Cluj, Constanţa, Suceava, Braşov, laşi, Sibiu, Deva. Datorită sprijinului deosebit primit din partea Universităţii din Cluj şi al Institutului pedagogic din Suceava, cele două oraşe au devenit aproape centre permanente. Numărul profesorilor participanţi la cursurile de vară din perioada 1968-1997 se ridica la aproximativ 3000. Participanţii au fost selecţionaţi dintre membri filialelor Societăţii, la care se adăugau, de fiecare dată, şi numeroşi profesori din localităţile în care se organizau aceste cursuri, iar în anii din urmă şi inspectorii judeţeni de istorie. În fiecare an programul cursurilor de vară a fost axat pe dezbaterea unor probleme majore privind istoria României, istoria universală şi metodica predării acestor domenii.23 Totodată, în cadrul cursurilor, profesorii erau informaţi asupra ultimelor cercetări, interpretări şi concluzii ale istoriografiei româneşti în problemele dezbătute. Expunerile au fost făcute de oameni de ştiinţă: academicieni, cadre universitare, cercetători şi membri ai Consiliului de conducere al Societăţii. Printre cei care au răspuns la solicitările biroului, făcând mai multe expuneri trebuie menţionaţi: C. Daicoviciu, Şt. Pascu, V. Maciu, Dan Berindei, Cornelia Bodea, Gh. Platon, Şt. Ştefănescu, Camil Mureşan, Pompiliu Teodor, R. Vulpe, D. Almaş, Aron Peţric, Aurel lordănescu, C. Şerban, I.Scurtu, V. Cristian, Viorica Moisuc, Florea Stănculescu, Florin Consţantiniu, M. lacobescu, M. Lazăr, I. Şendrulescu, Gh. loniţă, I. Chiper, Zoe Petre, Gh. Smarandache, Gh. Buzatu, V. Manea, Liviu Burlec, Florin Saivan ş.a. Conducătorii, îndrumătorii şi animatorii entuziaşti ai cursurilor au fost, de-a lungul deceniilor, profesorii: A. lordănescu, C. Şerban şi, în ultima decadă, Bogdan Teodorescu. Este de menţionat că, de fiecare dată, cursurile de vară erau urmate de excursii documentare în oraş, judeţ şi zonele limitrofe pentru cunoaşterea ctitoriilor marilor voievozi şi a monumentelor istorice mai deosebite. Cu prilejul cursurilor de la Suceava, de după 1989, s-au putut face excursii chiar la Cernăuţi şi Chişinău.
Societatea de ştiinţe istorice s-a implicat, atât în faza de început a activităţii sale, cât şi în ultimele decenii şi în organizarea olimpiadelor de istorie, cu participare în comisia centrală, la elaborarea subiectelor şi stabilirea clasamentelor finale, precum şi în atribuirea de premii. Olimpiadele au constituit; în fiecare an, o acţiune de largă audienţă şi amplă rezonanţă în rândurile elevilor care studiază istoria şi o îndrăgesc. La ea au participat, anual, în faza de şcoală circa 20.000 de elevi, în faza pe judeţ circa 5000, iar în faza finală — pe ţară — au ajuns: în 1977 (la Suceava) 300 de elevi,-în 1978 (la Alba lulia 363 şi în 1979, 430 de elevi.24 În anii din urmă numărul elevilor participanţi în cele trei faze e ceva mai mic. Poate este şi vina Societăţii că nu a făcut ceea ce s-a cerut de mult, anume popularizarea prin revista „Studii şi articole” a celor mai bune lucrări, a celor mai buni elevi şi chiar a celor mai buni profesori care au instruit pe elevii premianţi.
Ca urmare a sprijinului acordat de birou membrilor Societăţii de Ştiinţe Istorice, activitatea ştiinţifică şi metodică din cadrul filialelor a dus, după 1968, la sporirea volumului de lucrări si comunicări elaborate pe plan local, la creşterea nivelului lor ştiinţific. Amploarea muncii de cercetare este ilustrată şi prin faptul că în cele cinci decenii de activitate a Societăţii s-au ţinut — în cadrul şedinţelor de comunicări, sesiunilor organizate de filiale sau la nivel central cât şi a cursurilor de vară — peste 20.000 de comunicări ştiinţifice şi metodice de istorie, din care circa 5000 până la scindare şi 15000 după 1968.
Realizările Societăţii de ştiinţe istorice nu se limitează numai la comunicări, referate, conferinţe şi expuneri, ele pot fi urmărite şi pe plan editorial. Deoarece nu i s-a permis să scoată o revistă periodică, Societatea a început să publice o culegere intitulată în 1955 „Studii şi comunicări de istorie” iar din 1956 „Studii şi articole de istorie” din care au apărut până acum 64 de volume, multe din ele având profil de revistă. Întrucât am coordonat această culegere de la început — mai întâi împreună cu profesorul V. Maciu, apoi împreună cu preşedintele, apoi, timp de două decenii, alături de prof. Aurel lordănescu şi în ultima decadă împreună cu prof. Gh. Smarandache — ţin să precizez că, mai ales în prima fază, majoritatea articolelor au fost scrise de profesori din învăţământul preuniversitar din ţară. După o analiză statistică a sumarelor primelor 16 volume apărute până în anul 1971 constatăm că 333 lucrări, adică marea lor majoritate, se referă la istoria României; dintre acestea, prin tematica lor, 8 sunt de istorie veche, 99 de istorie medie, 200 de istorie modernă şi contemporană şi 26 de istoriografie. Din cei 367 de autori — care le-au elaborat — 228 sunt din provincie (adică 62.12%) si 139 din Bucureşti (adică 37.88%): mergând mai departe cu statistica, observăm că 211 autori (adică 57,50%) sunt profesori în învăţământul preuniversitar, iar 156 (adică 42,50%) sunt cadre universitare, cercetători ştiinţifici, arhivişti şi muzeografi.55 Aceste cifre sunt dovezi peremptorii a rolului important pe care l-a avut Societatea de Ştiinţe Istorice în antrenarea în munca de cercetare a cadrelor didactice şi în special a celor din localităţile din provincie unde posibilităţile de afirmare pe plan ştiinţific ar fi fost reduse. Pentru a sprijini cu mai multă eficienţă activitatea didactică şi ştiinţifică a profesorilor de istorie, pentru ca publicaţia să devină un instrument cât mai util muncii la catedră, profilul ei a fost lărgit, inaugurându-se noi rubrici (planuri şi scheme de lecţii, izvoare istorice comentate, bibliografii etc.) Începând cu vol. XVIII, publicaţia a fost deci restructurată şi orientată prin întregul său conţinut spre necesităţile învăţământului istoriei. În noua formă — prin grija deosebită a prof. A. lordănescu — conţinutul fiecărui număr al revistei, ce se tipărea acum trimestrial, a fost în concordanţă cu materia prevăzută pentru trimestrul următor în programa şcolară. E de subliniat faptul că în noua formă Studii şi articole de istorie a devenit o revistă metodică — şi de informare şi orientare istoriografică a profesorilor de istorie — prima de acest gen în istoria publicaţiilor româneşti. Configuraţia tematică a făcut ca publicaţia să aibă o audienţă mai largă, să fie căutată tot mai mult de profesorii de istorie, permiţând Societăţii să-i mărească temporar tirajul de la 2000 de ex. la 7000 ex., fapt deosebit de edificator. Societatea a primit numeroase scrisori de mulţumire din partea profesorilor din toate unghiurile ţării care apreciază că publicaţia le este deosebit de utilă în activitatea de catedră. Dăm doar un singur exemplu edificator. La 28 aprilie 1975 profesorul Petru Bărbuţă de la Şcoala Generală din comuna Straja, judeţul Suceava, trimite o adresă comitetului de redacţie în care arată: «îndrăznesc a vă scrie câteva rânduri ca unul dintre mulţii profesori de istorie, care au apreciat cu multă căldură revista Studii şi articole de istorie, fiindu-mi de un real folos în munca de catedră. Bogăţia materialelor prezentate într-o sobră ţinută ştiinţifică, izvoarele publicate, absolut necesare la lecţii, planurile de lecţii comentate, ajută profesorul de istorie în pregătirea pentru lecţie şi în realizarea scopului instructiv educativ».26
Întâmplător, odată cu trecerea la noul profil, din cauza lipsei de fonduri, colaborările la publicaţie nu s-au mai remunerat, fapt care nu a făcut să scadă valoarea materialelor, deoarece carenţa unor materiale publicabile de la filiale a fost suplinită, uneori, de cadre universitare. Dar, dacă aruncăm o privire asupra sumarelor articolelor de istorie din seria nouă a publicaţiei (volumele XVIl -XXXVIII) constatăm că, de astă dată, autorii sunt în majoritate bucureşteni; apoi 59% sunt cadre universitare şi cercetători şi numai 41% sunt profesori din învăţământul preuniversitar. Din 1977 până în 1988, când nu i s-a mai daţ viză, adică a fost interzisă, publicaţia a apărut anual. După răsturnarea regimului totalitar, deşi condiţiile financiare erau vitrege, am reînceput publicarea culegerii „Studii şi articole de istorie” — serie nouă — cu un profil adecvat oarecum unei reviste de istorie şi pedagogie, spre a fi cât mai utilă profesorilor la clasă. În ultimele două volume am publicat şi programele de istorie pentru învăţământul gimnazial. Majoritatea articolelor de istorie şi mai ales de metodică sunt elaborate de profesori din învăţământul preuniversitar. În general, în paginile acestei culegeri şi-au dat întâlnire specialişti în istorie de toate vârstele şi de toate calibrele, de la academicieni şi până la studenţi. De-a lungul deceniilor, în cele 64 de volume ale culegerii Studii şi articole de istorie s-au publicat, după o statistică aproximativă, un număr de 1097 studii şi articole, afară de note, bibliografii şi recenzii. Din acestea, 800 sunt de istorie şi 297 de metodică. Dintre primele, circa 300 de articole sunt de istorie locală. După cum am menţionat, comunicările de la sesiuni şi studiile elaborate şi publicate de membrii Societăţii au abordat probleme variate din toate epocile istorice, predominând cete de istorie modernă şi contemporană. Aceste lucrări au adus contribuţii interesante mai ales în domeniu) istoriei locale, unde sute de profesori din învăţământul preuniverstiar, antrenaţi de Societate, au investigat, cu pasiune şi pricepere, arhivele judeţene, lărgind astfel sfera cunoaşterii unor importante probleme din istoria României.
La aniversarea celor 50 de ani de existenţă a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, apreciem că realizările pe tărâmul cercetării istoriei si a perfecţionării didactice ar fi fost mai frumoase dacă găseam cele mai potrivite metode de activitate, dacă ne implicam mai mult în dezbaterea programelor şi manualelor şcolare, dacă Ministerul Învăţământului ar fi sprijinit Societatea în aceiaşi măsură ca până în 1972, dacă politrucii de la C.C. ne-ar fi lăsat să lucrăm şi n-ar fi ridicat în faţa noastră atâtea obstacole şi dacă reuşeam să antrenăm într-o muncă susţinută pe toţi membri biroului executiv şi, prin ei, întreaga masă a profesorilor din învăţământul preuniversitar. Oricum, munca de cercetare a membrilor activi ai Societăţii noastre, atât la nivel central cât şi la filiale, s-a desfăşurat cu abnegaţie şi perseverenţă şi mai ales cu pasiune pentru istorie.
Astăzi este prilejul să ne amintim că, de-a lungul deceniilor, unii membri ai biroului executiv s-au identificat cu totul cu munca Societăţii de ştiinţe istorice şi au servit-o cu dăruire, antrenându-i şi pe alţii cu entuziasmul lor molipsitor. Şi când afirm acest lucru mă gândesc, în primul rând, la întâiul preşedinte — P. Constanţinescu-laşi — la profesorii: V. Maciu, I. Dragomirescu, Aurel lordănescu, I. Şendrulescu, Gh. Smarandache şi Bogdan Teodorescu. Astăzi ne-am adunat la Conferinţa naţională să reflectăm asupra celor 50 de ani de activitate a Societăţii de Ştiinţe Istorice, să analizăm munca ultimului birou executiv şi, totodată, să alegem un nou birou de conducere, împrospătat cu elemente tinere cărora le dorim să urmeze exemplul înaintaşilor, muncind cel puţin cu acelaşi entuziasm şi dăruire şi obţinând realizări de prestigiu.
 * Membru fondator al S.Ş.I.R., dl. prof. univ. dr. Nichita Adăniloaie a realizat expunerea de mai sus la Conferinţa Naţională a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, organizată la Buşteni, în ziua de 20 noiembrie 1999, când a fost ales preşedinte de onoare al Societăţii.
NOTE
1. „Cum vorbim”, I, nr. 3, iunie 1949. p. 1-2.
2. Vezi facsimilul Actului constitutiv, cu semnaturile unor membri fondatori ai Societăţii, în Anuar 1976. Istoric. Realizări. Societatea de ştiinţe filologice, Bucureşti, 1976, p. 35-36.
3. Arhiva Societăţii; Dosar cu actele constitutive.
4. „Cum vorbim”, I, nr. 4, iulie 1949, p. 62-64.
5. Ibidem p. 63.
6. Arhiva Societăţii; dosar cu lucrările Adunării generale din decembrie 1953.
7. Vezi datele exacte ale înfiinţării filialelor la N. Adăniloaie, Activitatea Societăţii de Ştiinţe Istorice din R.S. România, în „Revista de istorie”, 1980, nr. 11, p. 2191-2192.
8. În şedinţa din 19 martie 1956 s-a stabilit că „biroul Societăţii sa se organizeze în doua secţii după cum urmează: Secţia istorie: P. Constantinescu-laşi (preşedinte), V. Maciu, Eliza Campus, I. Dragomirescu, G. Ştrempel, Sebastian Morintz, N, Adăniloaie (secretar); Secţia filologie: Al. Graur (preşedinte), D. Panaitescu Perpesicius, Al. Blstriţeanu, Gh. Bulgar, Emil Boldan, Emilia Milcescu , Emil Cizmărescu (secretar) (Arhiva Societăţii; Registrul de procese verbale, I. f. 73).
9. Ibidem, p.38-85, 105-106, 140, 161, 185-189.
10. lbidem, II, f. 8-51; vezi şi N. Adăniloaie, op. cit., p. 2195.
11. Arhiva Societăţii: Registrul de procese verbale, I, f. 77 şi II, f. 88.
12. Ibidem; Stenograma Adunării generale din 6 mai 1960, f. 11.
13. Ibidem, Darea de seamă pe anii 1060-1963, f. 17.
14. Ibidem, Registrul de procese verbale, II, f. 75-76 si III, f. 35.
15. Ibidem, II, f. 61-62.
16. Ibidem, Dosarul conferinţei pe ţară din 20 februarie 1968, f. 7 şi 170-103.
17. Ibidem, Registrul de procese verbale, IV, f. 3.
18. Ibidem, f. 14.
19. Ibidem, f. 38.
20. Ibidem, f. 43-47 şi 73-74.
21. Ibidem, f. 41, 56-61, 65-70.
22. Ibidem, f. 59-61 şi 72-73.
23. Vezi o parte din temele prezentate la aceste cursuri, precum si autorii lor, în Buletin privind activitatea Societăţii de ştiinţe istorice, Bucureşti, 1972, p. 12-19.
24. Vezi N. Adăniloaie, op. cit., p. 2202-2203.
25. Ibidem, p. 2204.
26. Arhiva Societăţii; Corespondenţa publicaţiei „Studii şi articole de istorie”, 1974-1975.
|